Roger Waters The Wall sau Cum am (re)descoperit nişte artişti faini

Salutare,

Miercuri a avut loc un eveniment pe care, cu siguranţă nu-l voi uita prea curând. Unii l-ar putea considera concert eu, însă prefer să-l numesc spectacol care însumează într-o manieră proprie, simplă şi foarte spectaculoasă, muzica, versurile, sunetul (mai ales calitatea lui!), proiecţiile, decorurile, costumele, interpretarea dramatică au făcut dintr-un album “vechi” de 34 de ani unul încă extrem de revoluţionar, în ceea ce priveşte interpretarea pe viu. O mostră de exprimare artistică postmodernă foarte faină şi foarte directă.

Dar mai întâi, cred că ar fi drăguţ să spun cum am intrat în contact cu muzica Pink Floyd şi mai ales cu albumul The Wall. La începutul anilor ’90 părinţii mei (admiratori ai trupei) au cumpărat când ne întorceam de la plajă albumul The Division Bell pe casetă (da, era perioada aia :) ). Pe atunci încă nu se găseau prea multe albume străine pe la noi iar în casă ascultam foarte mult Phoenix în special, Roşu şi Negru şi altele (toate pe discuri), la care s-au adăugat “prospăturile” Pink Floyd, Bryan Adams – So Far So Good şi un album Chris Rea (nu mai ţin minte care). Mai târziu, cred că eram în clasele mici, tatăl meu a cumpărat două casete cu copertă albă pe care scria Pink Floyd The Wall. Cred că era prima oară când luam contact cu deja celebra Another Brick In The Wall Part 2. Bineînţeles, a fost o perioadă când se asculta zilnic “Zidul” în casa noastră, după care eu, uşor uşor am început să ascult alte muzici, mai apropiate vârstei şi dezvoltării mele de atunci. Până de curând, acum vreun an de zile mai exact, nu am mai luat contact din proprie iniţiativă cu muzica scrisă de Waters, Gilmour şi Barrett. Acum un an însă, m-am hotărât să iau un nume din zona rock, unul din zona jazz şi unul din zona muzicii contemporane clasice şi să ascult cât pot de des albumele/creaţiile. Aşa m-am oprit la Pink Floyd, Herbie Hancock şi Dan Dediu (interesantă combinaţie, nu ?).

Ascultând fie pe căşti fie pe un sistem audio destul de bun, zic eu, mărturisesc faptul că am rămas uimit şi fascinat de calitatea muzicii Pink Floyd şi că doream să ascult din ce în ce mai mult. Albumele Atom Heart Mother, Dark Side Of The Moon, Wish You Were Here (preferatul meu la momentul de faţă), The Wall, The Final Cut m-au lăsat mască şi mi-am dat seama că mulţi dintre artiştii pe care i-am ascultat în copilărie şi adolescenţă (care aparent nu prea aveau treabă cu muzica rock) s-au inspirat din lucrările băieţilor ăştia sau din cele ale contemporanilor lor.

Revenind la conceptul The Wall după ce mi-am luat bilet la “concert”, mergând pe principiul Pasteur (care se documenta înainte de a aborda o problemă), am ascultat de câteva ori albumul în zilele ce au precedat spectacolul, am mai citit unele lucruri despre turneu, chiar mi-am dat şi mici spoilere (vorba unui prieten !) uitându-mă pe youtube la desfăşurarea din alte oraşe iar în ziua de dinainte am urmărit şi filmul regizat de Alan Parker. Aşadar, plecam împreună cu prietenii mei la Bucureşti cu oareşice idee despre concept şi spectacol, ba chiar mi-era un pic teamă ca nu cumva aşteptările mele să nu fie prea mari !

Ce-am văzut la faţa locului a depăşit însă orice aşteptare, precum un munte aşezat lângă un muşuroi de cârtiţă ! Pasta densă şi plină de mesaj reprezentată de muzică şi versuri s-a imbinat cu proiecţiile de pe “zid” foarte foarte inspirate şi de o calitate pe care n-am văzut-o in viaţa mea ! Au fost momente în care muzica devenea “coloană sonoră” iar proiecţiile deveneau principalul mijloc de exprimare artistică. De asemenea sunetul, de o calitate şi fidelitate foarte înaltă avea momente în care îţi dădea fiori datorită efectelor surround. Marionetele, avionul şi porcul au contribuit din plin la simbolistica spectacolului. Însă cred că pe primul plan trebuie pusă interpretarea lui Roger Waters, care s-a apropiat destul de mult de interpretarea actoricească în unele momente şi a trupei sale care a respectat “sound”-ul trupei (chiar am auzit oameni spunând că dacă n-ar fi apărut şi un chitarist pe “zid” ar fi crezut că vocea de la refren în Confortably Numb este a lui Gilmour). În ceea ce priveşte publicul, m-a surprins în cel mai plăcut mod posibil prezenţa diferitelor generaţii, chiar familii întregi !

Poate am omis anumite elemente în descrierea de mai sus, însă, cum e normal când sunt multe elemente începi să pierzi din detalii iar pe măsură ce te indepărtezi de eveniment încep să uiţi, însă nu uiţi cu siguranţă experienţa pe care ai trăit-o şi cred că asta e cel mai important ! Spectacolul acesta m-a transformat într-un schizofrenic, am trecut de la bucuria şi entuziasmul de la începutul primei piese, la lacrimi şi constatări triste din Another Brick In The Wall sau Goodbye Blue Sky, de la resemnarea din Empty Spaces, la dorinţa de distracţie din Young Lust, de la însingurare în marea aia de oameni în care eram (Is There Anybody Out There ?), de la frustrări la încercări disperate de a ieşi din mocirlă (Don’t Leave Me Now), gândurile suicidale ale lui Pink (Goodbye Cruel World) devin perfect normale în această comprimare a experienţelor pe care le trăim în viaţa de zi cu zi. Un vârtej care-ţi arunca spiritul dintr-o stare în alta, fără să ţină cont de faptul că încă nu ţi-ai revenit din “pumnii” anteriori. “Anestezia” pe care ne-o dă permanent sistemul combinat cu vulcanul interior care erupe în permanenţă, se termină odată cu dărâmarea zidului, cu “dezbrăcarea” spiritului de perdeaua în spatele căruia se ascunsese iar de aici decide fiecare în ce direcţie o ia.

Sunt mai multe stările prin care am trecut, dar sunt oarecum derivate din cele prezentate mai sus. Pendularea rapidă între nod şi ventru încă mai are nevoie de timp să se decanteze în mine :) Spectacolul acesta depăşeşte, în opinia mea, graniţa de concert, împrumută din elementele unui spectacol de teatru, cu proiecţii realizate extraordinar pe un zid hi-tech Gigant, marionete foarte sugestive, avioane şi elicoptere prezente aproape fizic (dar ele există în noi şi e de ajuns, nu-i aşa ?). Trebuie sî recunosc faptul că nu mi-a plăcut pauza dintre “acte” , dar poate din cauza faptului că am venit pregătit pentru un concert şi nu pentru un spectacol postmodern. De asemenea, mi-a părut rău că oameni din jurul meu ţipau după toate piesele, probabil că unii dintre ei nici măcar n-au înţeles la ce se referă “zidul” , ei fiind doar “Confortably Numbs”. Experienţa spectacolului multimedia The Wall va rămâne una intimă pe care am experimentat-o cu sufletul şi mintea la unison şi care va fi etalon de spectacol şi trăire de acum încolo !

This entry was posted in Jurnal, Muzică. Bookmark the permalink.